Revoluţia română nu este un bloc compact, nu este o mişcare împinsă spre deznodământ de o inspiraţie unică, ci este o rezultantă. În analiza revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. Cele două componente ale revoluţiei române sunt ca două fire, din care s-au ţesut atât contrastele ei bizare, cât şi istoria ulterioară, la fel de specială, a României.

Caracteristicile revoluţiei româneşti o fac atipică în raport cu celelalte revoluţii care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est.

1. Întâi de toate, Revoluţia română a depins, în declanşarea ei, de modificarea situaţiei geopolitice. Revoluţia română a urmat altora şi, poate, fără efectul cumulativ al acestora, nu s-ar fi produs (sigur nu în această formă).

2. Apoi, ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate şi partid, ca în Polonia şi Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană şi haotică a fost reprimată cu mitralierele şi blindatele. Rezultatul: 126 morţi şi 1.107 răniţi (şi mutilaţi: să nu uităm niciodată mutilaţii).

3. Spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, mişcarea disidentă românească nu a jucat niciun rol în declanşarea evenimentelor şi nici în gestionarea deznodământului lor. Din punct de vedere retoric, acest fapt a avut drept consecinţă absenţa totală, din imaginarul revoltei străzii, a reprezentărilor revoluţionare clasice (Revoluţia Franceză, Comuna din Paris, Revoluţia din Octombrie, Mai ’68).

4. Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român. Această grupare nu a făcut niciodată disidenţă deschisă în partid, ci a fost marginalizată de Ceauşescu din motive dinastice. Printr-o manipulare de propo