Azi o să ţin post. Post la post. Mai exact, la posturi, adică nu am să fac slalom printre programele televiziunilor româneşti pentrru a afla care dintre ele e mai puţin desuet, cu mai puţin rumeguş pe limbă sau cât festivism poate duce fiecare.

Ca dată aleasă pentru o zi naţională, nu sunt prea multe lucruri de spus: 1 Decembrie e nepotrivită pentru a sărbători în aer liber. Dar chiar de nu ar fi aşa, românii tot n-ar prea şti cum să se bucure de ea, cum arată, de fapt, o sărbătoare adevărată. De 20 de ani încoace, în loc de lume fericită, destinsă, pestriţă, solidară şi, de ce nu?, emoţionată, la astfel de celebrări vedem cu precădere tancuri, oficialităţi, coroane, mulţimi rigide şi cu un comportament mai degrabă milităresc şi obedient, totul împachetat cu arsenalul discursiv lăsat moştenire de băieţii care ne spuneau discret înainte de 1989: “Agitaţi materialele!”. Iar televiziunile ne livrează imaginea mult prea sobră a unor politicieni care numai de seriozitate nu pot fi suspectaţi. În plus, mai e şi campanie electorală.

Sărbătorile presupun şi o anumită cultură a lor, anumite resorturi care le conferă sau nu greutate. Societatea românească nu mai are articulate aceste resorturi. Decretarea unei sărbători nu ajunge şi e o contradicţie în termeni, un soi de dragoste cu forţa. La urma urmei, e o chestiune de graţie, de farmec să ştii să te bucuri. Nouă, acest dar, această libertate nu ni se mai citeşte pe faţă de multă vreme, rare fiind momentele ultimelor două decenii în care am sărbătorit împreună cu adevărat.

M-am decis, aşadar, să ignor propaganda aniversară şi să mă delectez (re)citind texte din epocă. Din epoca pe care tocmai o celebrăm. Un exerciţiu de călătorie în timp, că tot e sărbătoare… Am regăsit, astfel, un text inedit publicat acum zece ani de eseistul şi criticul de artă Horia Medeleanu în Aradul Cultural: o scrisoare trimisă din Fra