Răzvan Voncu este cunoscut de studenţii şi absolvenţii Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti drept un specialist în literatura română veche. Înclinaţiile sale au însă multe alte direcţii, îndreptându-se către literatura modernă, contemporană şi spre studii culturale.
Este semnatarul unei consistente - din toate punctele de vedere - prefeţe la volumul "Moartea căprioarei", care apare miercuri, 2 decembrie, în colecţia Biblioteca pentru toţi. Ne-a vorbit despre arta poetică a lui Nicolae Labiş şi despre locul pe care acesta îl ocupă în istoria literaturii române postbelice.
Jurnalul Naţional: Ca stil, unii critici literari îl "acuză" pe Labiş că a oscilat între Rimbaud şi Maiakovski. Un amalgam straniu între "l'enfant terrible" şi rebelul angajat (politic sau nu). Dumneavoastră pe care dintre cei de mai sus îl consideraţi mai aproape? Sau poate vedeţi alte influenţe...
Răzvan Voncu: Ar fi bine dacă discuţiile pro sau contra lui Labiş s-ar purta la nivelul stilului poetic. Din păcate, ele se poartă mai ales la nivelul angajamentului politic al scriitorului, făcându-se abstracţie de vârsta la care s-a exprimat acest angajament şi de contextul politic imposibil în care acest talent a fost silit de destin să se manifeste. Labiş însă chiar aşa a fost: un amalgam original între o conştiinţă romantică, revoltată de nedreptate, şi un spirit poetic abisal, turbulent, însetat de absolut şi atras de otrava poeziei.
Labiş era în egală măsură ispitit de fenomenul colectiv al revoluţiei şi de cel, strict personal, al poeziei. Nu e vina celui care debuta la 15 ani că singura înfăţişare a revoluţiei care îi era cunoscută era aşa-zisa "revoluţie" comunistă.
Zborul i s-a frânt imediat după decolare...
Coincidenţă sau nu, şi Rimbaud, şi Labiş şi-au încheiat brusc cariera la 21 de ani. Primul rupând-o cu poezia
