Să tot fi avut vreo patru, cinci ani, atunci când, pentru întâia oară, cuvântul „căsătorie“ a avut un ecou în mintea mea. Erau prea multe litere înşirate, dar tot am vrut să aflu ce înseamnă. Îmi părea ca unul din prafurile alea colorate pe care le întrebuinţa mama când făcea prăjituri. Poate era un fel de scorţişoară? Ceva dulce, în orice caz, trebuie să fi fost, altfel n-ar fi zâmbit aşa duios părinţii mei când rosteau cuvântul.
„Când doi oameni se iubesc foarte mult vor să fie împreună pentru tot restul vieţii pentru că sunt fericiţi unul lângă celălalt. Şi-atunci se căsătoresc“, mi-a explicat mama. Trebuie să fi avut o privire năucită, căci mi-o amintesc izbucnind în râs. „Da' iubirea asta cine e?“, am întrebat-o. S-a liniştit brusc, încurcată.
... până la adânci bătrâneţi
Nu mai ştiu cât a reuşit să mă lămurească mama atunci. Mai apoi, când am învăţat să citesc, în toate poveştile, fata era nemaipomenit de frumoasă (pentru că aşa se născuse, nu pentru că apelase la tehnici de înfrumuseţare) şi de bună (nu la trup, ci ca om) şi de fiecare dată un băiat curajos, brav, de cele mai multe ori un prinţ sau un tânăr foarte muncitor (cât să-i asigure o bunăstare viitoare) omora balauri, dobora obstacole pentru a ajunge, în final, s-o ceară de soţie şi...„să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Cuvintele de încheiere se potriveau ca o mănuşă, venind firesc să întregească povestea plină de peripeţii a eroilor în pielea cărora îmi doream să fiu adesea. Până când am început să mă întreb de ce totul se termină brusc. Aş fi vrut să ştiu ce fac după ce au trecut barierele, cum îşi petrec timpul, ce se întâmplă între zidurile castelului când nu-i mai vede nimeni, când nu mai sunt zmei care să-i ameninţe sau vrăjitoare care să-i bântuie.
Primul divorţ
Trecuse de evenimentele din 1989. Era seara, înainte de masă. „
