Dacă este să căutăm fantoma care bântuie prin Europa (şi România face parte din Europa, bineînţeles), aceasta este cea a băncilor falimentare şi a creditelor restante. Cel puţin această a doua categorie începe să fie o problemă serioasă şi pentru noi.
În România, nu avem bănci-fantomă sau bănci-zombie. Asta nu înseamnă că situaţia creditelor restante nu este îngrijorătoare. Cât de serioasă este şi în ce măsură trebuie ea să fie o preocupare naţională care să necesite măsuri speciale sau să inhibe diverse politici este o chestiune fundamentală. Măsuri speciale pot însemna orice: de la subvenţii la întreruperi temporare sau prelungiri ale perioadelor de plată a ratelor, fiecare în parte cu riscurile ei. Evenimentele posibile ţin de evoluţiile valutare şi ale ratelor dobânzilor. În fond, în jurul cursului leului se învârt atât stabilitatea social-economică, cât şi şansa
unei reluări a creşterii economice prin intermediul exporturilor, singurul motor care poate funcţiona în perioada care vine. De aceea, un nivel potrivit pentru curs, aşa încât să nu dea peste cap echilibrul economic, dar să încurajeze şi exporturile, pe de altă parte, este necesar. Acest lucru sună ca şi cum cursul ar fi controlat masiv de BNR, şi nu un rezultat al pieţei. Dar, în piaţă, convingerea fermă că Banca Naţională are rezerve masive şi este dispusă să utilizeze bani, ca să nu mai spunem de speculaţiile puternice că o şi face, are un efect, de piaţă, în fond, asupra stabilităţii cursului.
Cum stăm cu datoriile, însă, de vreme ce de aici pot veni marile îngrijorări? Pe scurt, prost, îngrijorător de prost. Creditele în lei care înregistrau restanţe ajunseseră la 4,034 miliarde de lei (939 de milioane de euro) la 31 octombrie 2009, în timp ce împrumuturile în valute cu restanţe aveau o pondere mai redusă şi se plasau la 3,16 miliarde de lei (736 de milioane de euro). Numai de
