Se acordă lui MIRCEA DINESCU.

Poetul care anunţa transfigurat chiar pe ecranul televiziunii ceauşiste „Am învins!“, în 22 decembrie 1989, nu a stat degeaba 20 de ani. A fost mai întâi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, de unde a plecat, în urma unui anumit scandal, datorat dispariţiei unei tipografii donate, care ar fi aterizat în ograda sa. În arcanele tranziţiei, poetul a prosperat material, considerabil, fiind „prieten“ cu cine vrei şi cine nu, de la stânga la dreapta, trecând prin ofiţeri, dar, de fiecare dată, oameni „bazaţi“. A fost prieten, de pildă, şi cu Iliescu, şi cu Băsescu, şi cu Andrei Pleşu, nu şi cu Gabriel Liiceanu. Este „moşier“ la Cetate, dar şi un de neclintit membru al CNSAS. Editează o publicaţie de o rară vulgaritate şi face la televiziunea lui Vântu figura clovnului.

În această toamnă a devenit susţinător liberal. Surpriză sau nu, pe 29 noiembrie a lansat la Tg. Mureş cartea lui Mircea Geoană, Încredere, cu vorbe multe şi mieroase: „Printre altele sunt aici, deşi eu n-aş fi vrut să fac politică şi n-o să vreau să fac politică.

N-o să intru în niciun partid niciodată. (...) Trec la lucruri mai suave. Spuneam că în această carte Mircea Geoană reuşeşte să dea oglinda într-o parte şi, pe lângă lucruri cu caracter politic sau care ţin de diplomaţie, reuşeşte să atragă prin seninătatea, umorul şi autoironia cu care îşi vede trecutul. (...) Toţi ştiam că a trăit în Cartierul Primăverii. Ei bine, nu a trăit în Cartierul Primăverii. Se spunea că tatăl său a fost general de Securitate. Ei bine, nu a fost general de Securitate.“ Etc.

Şi, în fine, poetul spune propoziţia pentru care PSD îl cărase la Tg. Mureş, fără să ştim câţi bani a scos din pungă pentru asta: „eu simt nevoia ca preşedinte al României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă“.

Să vină muzica! Sperăm să fi făcut banii