Orice loc comun are un nucleu de adevăr dur, greu de tăgăduit. Repetat însă devine mantra prostiei. Clişeul ucide. Şi nu vreau să invoc decît replicile cu mii de variaţiuni despre raportul România versus Lumea Civilizată pe care le cîntăm maniacal şi de care eu m-am plictisit. De adevărurile mici m-am plictisit.

Ei nu aruncă hîrtii pe jos nu claxonează sînt civilizaţi se respectă unii pe alţii nu se înjură au bani au maşini au case au politicieni necorupţi la ei e curat îşi ajută săracii neajutoraţii etc.

Evident, toate pornesc de la adevăruri, dar toate sînt repetate ca o incantaţie care să absolve orice rezolvare individuală. Culmea, tipii civiilzaţi care deplîng starea deplorabilă a ţării lor fac cea mai comună “faptă de turmă”: se complac, se enervează uşor, se reintegrează la fel de uşor, nu înţeleg decît colectivităţile, nu şi indivizii.

Mă rog, ideea e că toată dimineaţa am citit publicistică de Arghezi şi am rîs în hohote. Am găsit şi pasajul care să sprijine inclusiv această manie a locului comun al necivilizării repetat pînă la lehamite de ajungi să te întrebi dacă rasa umană nu a avut un accident “necivilizat” numit România. Citez din articolul lui Arghezi din 1928, din Bilete de papagal:

“Toţi cîţi se întorc din străinătate au o injurie suplimentară de adaos la înjurăturile cetăţenilor români rămaşi să fumeze praf şi să bea limonadă, la Bucureşti. Capitala noastră e cea mi infectă din Europa, desigur, dar s-a oprit cu mult în urma chiar a capitalelor din Balcani. (..)

De cum cobori subt Dunăre, civilizaţia cea mai sticlitoare se răsfaţă în priveliştea călătorului român uluit. Ca să nu se mai murdărească niciodată, popoarele din Balcani au adoptat cămăşi de sticlă, care se şterg numaidecît cu batista, şi ghete de alamă, frecate cu Putzin şi cu Solarină.

Trotuarele se întreţin cu ceară de parchet şi primăriile nu mai mătur