Pentru prima dată în viaţa mea, sunt nehotărâtă dacă şi cu cine voi vota peste doar câteva zile. Şi o să vă explic de ce.
Îl cred pe Traian Băsescu când spune că îşi iubeşte ţara. Cred că din spirit patriotic îi îndemna azi-noapte la OTV pe români să arboreze steagul României în balcoane şi la geamuri. Îl cred că ar fi făcut orice ca să îi scoată pe jurnaliştii români răpiţi din Irak, pentru că asta e mentalitatea lui, de comandant de navă: nu îţi laşi oamenii la greu. Îl cred când spune că vrea să lupte cu sistemul ticăloşit al PSD-ului. Cred, în general, că este plin de intenţii bune. Problema cu Traian Băsescu este că, uneori, se lasă prea purtat de emoţii, fie ele negative sau pozitive. Are slăbiciuni la oamenii care îi stau alături, mai ales la femei. De-aia spunea aseară că l-a numit pe şeful SIE pentru că aşa a dorit “sufleţelul doamnei consilier”. De-aia sare în apărarea Elenei Udrea când presa se leagă de ea. Are o slăbiciune cu atât mai mare pentru propria fiică, chiar şi atunci când ea se încăpăţânează să se joace pe unde nu îi e locul, adică, în Parlamentul European. Îl cred în stare, coleric cum este, să înghiontească un puşti care i s-a părut obraznic şi care l-a enervat. Aşa cum este în stare să facă o ziaristă ţigancă împuţită. Din cauza impulsurilor acestea, îşi dă adesea cu dreptul în stângul.
Patriotismul lui Traian Băsescu riscă uneori să se coloreze în naţionalism: atunci când nu i-a dat acceptul de aterizare preşedintelui maghiar, când acesta voia să vină în România, din cauză că vorbise de autonomie. Nici în relaţia cu Rusia nu a dat întotdeauna dovadă de tact şi s-a lăsat uneori condus de resentimente istorice. A reuşit însă, adesea, să obţină victorii pe tărâmul diplomaţiei. Iată şi numai cazul comisarului pe agricultură, de exemplu, sau cel al conductei Nabucco.
Ortodoxismul lui Traian Băsescu devine uneori destul de in
