Sorin Ioniţă: Ajunge să lipseşti din Bucureşti o săptămână ca să ai la întoarcere imaginea clară a balamucului mediatic în care ne complacem. Sursa: EVZ

Cu ochiul încă proaspăt, te şochează atmosfera de divertisment televizat oligofren, în care oameni care altminteri nu manifestă vreo deficienţă mintală vizibilă, ci dimpotrivă, par serioşi şi cu toţi boii acasă, se comportă ca nişte măscărici, subtili şi upmarket precum Vasilache şi Măriuca din farsele populare.

Suflatul în bucium, datul cu băţul în picioarele trecătorilor şi istericalele muiereşti au ajuns instrumente profesionale predilecte chiar pentru oameni care au probat în trecut că sunt peste acest nivel ca pregătire şi inteligenţă. Cum un asemenea regres nu este posibil în realitate, concluzia e una singură: o fac pe proştii deliberat.

Practic, acest final de campanie marchează eşecul moral şi profesional al jurnalismului de actualitate în România. În decembrie 1989, Victor Rebengiuc apărea la televizor cu un sul de hârtie igienică în mână, cadou pentru toţi cei care în anii precedenţi mâncaseră rahat cu polonicul pe post, debitând pe gură lucruri în care evident nu credeau nici copiii, darămite nişte adulţi cu studii, totuşi, universitare.

Mi s-a părut atunci o umilire binemeritată pentru lipsa de coloană vertebrală a tuturor Marineştilor şi Popeştilor de la TVR şi, în general, din pipernicita viaţă publică pre-revoluţionară. Astăzi, n-aş mai fi aşa aspru cu ei: dacă n-ar fi mâncat rahatul respectiv, îi aştepta marginalizarea, poate lista neagră, poate şi mai rău.

Securitatea nu mai era în anii ’80 ce fusese în anii ’50, dar să nu uităm că nu încetase totuşi să distrugă oameni. Cu alte cuvinte, fără să-i scuz, le găsesc circumstanţa lipsei de alternativă profesională sub regimul Ceauşescu, o condiţie care a înfrânt multe caractere.

@N_P