Romania este o tara neiubita. Nimeni nu-si pune intrebarea cum o poate face mai frumoasa, mai bogata, mai respectata, cum ii poate pune mai bine in lumina valorile si cum ii poate vindeca mai bine ranile.
In schimb, toti copiii ei se intreaba cum o mai pot jefui de ceea ce mai are, cum o mai pot exploata fara a-i oferi nimic in schimb si o bombanesc neincetat pentru ca nu da destul, nu se sacrifica destul si nu are o avere destul de mare. Ii vand lucrurile pe doi lei si apoi toaca banii fara ca ea sa primeasca nimic.
Nu iubim Romania atunci asteptam, pasiv, sa primim totul de la ea si refuzam sa punem osul la munca si mintea la contributie, de la treaba temeinic facuta a muncitorului care sa faca zidul drept, asa cum il face in Spania, la primarul care sa-si bata capul ca sa puna mana pe fondurile europene in loc sa se planga de saracia bugetului.
Nu iubim Romania atunci cand o furam, la cantar, la plata impozitelor, la timpul de lucru, sau, dupa posibilitati si pozitie, cand o furam cu halci din buget, o furam prin contracte paguboase pe bani publici, o furam cu privatizari ticaloase sau cu bucati imense din Delta.
Nu o iubim atunci cand in locuri minunate, intesate de pensiuni unde oamenii vin sa se bucure de frumusteta naturala si generoasa a locului, nu suntem in stare nici macar sa construim trotuare pe langa sosea sau vreun minimal loc de joaca pentru copii.
Nu o iubim nici cand aruncam mizerii pe jos, cand scuipam pe strazile ei, cand nu adunam de acolo mizeria facuta de cainii pe care ii scoatem la plimbare, cand, reveniti din constrangerile de civilizatie ale strainatatii, descarcam in intre granitele ei toate pornirile salbatice si primitive reprimate in alte tari de frica legilor.
Nu o iubim cand ii pocim sinistru limba, fie facand mari greseli gramaticale, fie injurand oribil. Si nici
