Înainte de orice, vreau să-mi cer scuze pentru provocarea din textul „12 întrebări pentru susţinătorii necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu”. După două texte în care am fost înjurat mai mult decât dacă aş fi coborât într-o zi din maşină, în mijlocul intersecţiei, ca să-mi iau o îngheţată, am experimentat, am vrut până unde poate merge patima. M-am obişnuit cu mizeria netului, însă campania aceasta a transformat într-un Ferentari pe timp de ploaie tot ce însemna comentarii la un text de opinie politică.
Da, aşa habarnist cum sunt eu într-ale tehnicii, cred că filmuleţul acela nu a fost trucat (95%, repet), iar el –şi contextul în care a apărut- contează în decizia mea, deşi poate că nu în sensul în care vă aşteptaţi. Da, mi se pare că ardoarea cu care Cristi Pătrăşconiu şi alţii ca el au îmbrăţişat o cauză este suspectă, aşa sunt eu, suspicios. Şi mai ales da, sunt convins că trebuie să mă duc la vot având nişte răspunsuri în cap.
Nu pot să pun mâna pe ştampila aceea şi să votez emoţional doar pentru că Băsescu, cu tot grobianismul, cinismul şi Elenele sale, îmi este de 10 de ori mai simpatic decât Geoană. Ieri, pentru prima dată, Băsescu a punctat, în interviul din România liberă, între ce avem de ales: reformarea statului versus linişte.
De ce aş crede apriori într-o variantă mai mult decât în cealaltă, de ce să exclud complet scenariul în care Geoană se dă de trei ori peste cap după 6 decembrie, scoate paloşul şi retează capetele puturoase numite Vanghelie ori Iliescu ale PSD? Nu pot, oamenii fără îndoieli sunt inutili societăţii, ori au un inters direct, ce-i orbeşte, ori răspund la strigarea DEX când vine vorba despre cuvântul „prost”. Prima variantă nu stă în picioare, la a doua mă flatez singur şi spun că nu sunt prost deloc. Dar să mă întorc la ideea iniţială. Ultimele postari m-au făcut să regret că mama a învăţat să folosească Internetul
