Pe 1 decembrie 2009, patru bărbaţi şi-au potrivit atent cravatele, au îmbrăcat sacouri elegante şi au meşterit cu solemnitate edificiul celui mai grotesc sechestru istoric pe care l-am văzut vreodată.
În decembrie 1989 aveam cinci ani, iar comunismul reuşise să mă îmbrace în uniforma de Şoim al Patriei. Era o uniformă ciudată şi kitchoasă, uşor incomodă şi fabricată, probabil, din cel mai prost material inventat vreodată. Nu ştiam atunci: era fibra unui sistem care nu greşea, care nu se îndoia, care trăia în spaţiul etern al certitudinilor şi al soluţiilor-miracol.
România recentă a domnilor Mircea Geoană, Crin Antonescu, Klaus Johannis şi Gheorghe Ciuhandu e cusută, precum uniforma copilăriei mele, din cel mai prost şi incomod material posibil. Corneliu Coposu dându-şi mâna, peste timp, cu Ion Iliescu, o reconciliere volens nolens a social- democraţiei dâmboviţene cu propriul trecut, plus această frază atent concepută „înainte să condamni, trebuie să ierţi” - toate au făcut parte din arsenalul simbolic cu care candidatul Geoană a încercat ieri să stimuleze apetitul electoral al votanţilor liberali.
Cine a urmărit imaginile de la Timişoara a putut vedea cum, la două decenii distanţă de la momentul în care Ion Iliescu preda lecţia confiscării unei revoluţii, patru bărbaţi reiau metoda didactică, sechestrând o memorie, o tranziţie şi câţiva litri de sânge.
În decembrie 1989, primii români care au ieşit în stradă pentru a striga împotriva dictaturii aveau ceva mai mulţi ani decât mine şi îmbrăcaseră tot felul de uniforme incomode.
În zilele acelea, când Timişoara a dat în clocot, hainele cenuşii ale protestului lor s-au umplut de sânge. Peste uitare, peste frică, peste indiferenţă. Două decenii mai târziu, rana e încă deschisă.
Chirurgia politică a postcomunismului a eşuat, parcă premeditat, s