Când ai nouăzeci de ani şi ai trăit toată viaţa în Valea Jiului se cheamă că a trecut viaţa pe lângă tine.
Jiul Petroşani are nouăzeci de ani şi da, a trăit de când se ştie între minele Lonea, Petrila şi Livezeni. Şi da, viaţa a trecut pe lângă acest club de fotbal care n-a câştigat decât o Cupă a României în vara lui 1974. În definitiv, nici nu contează. De la început, Jiul s-a îmbrăcat în alb şi negru. Mai mult negru.
Echipa aceasta există fiindcă există mineri. Minerii trăiesc şi uneori mor pe sub pământ. E cald acolo. Afară tremură trupul lor. Nu de trofee au ei nevoie. Ajunge speranţa că sunt şi săptămâni care se termină frumos. Câteodată, Jiul se strecoară, pe nesimţite, în prima divizie şi răsună Valea.
Aceşti nouăzeci de ani s-au înghesuit în Sala de Marmură a Primăriei din Petroşani pentru o festivitate de o solemnitate provincială. Gigi Mulţescu şi Mircea Pascu au primit titlul de cetăţeni de onoare ai municipiului. Oameni mari şi au plâns, pe ascuns, ca nişte copii. Au fost acolo bărbaţi stingheri în costume, foşti fotbalişti. Au spus cuvinte rare, pe cale de dispariţie.
De mult nu s-a auzit o declaraţie de dragoste mai frumoasă ca această frază rostită cu noduri în gât de Gigi Mulţescu: „Când am venit la Petroşani am parcurs drumul de la gară până la Casa de Oaspeţi, iar gulerul alb de la cămaşă mi s-a înnegrit. Nu ştiam care e maşina următoare să mă întorc de unde am venit.
Nu m-am gândit că voi sta zece ani".
