Pentru specialişti, istoria veche a românilor se aseamănă cu un joc de puzzle. Piesele lipsesc sau au contururi înceţoşate, nu se îmbină, iar imaginea de ansamblu se creionează cu greu.

Drept urmare, s-a vorbit de un adevărat gol de aproape 1000 de ani în istoria românilor, între secolele IV-XIII. Situaţia s-a complicat şi mai mult când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării. De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele de-a dreptul fanteziste.

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele b