A trecut si anul asta 1 Decembrie. Dupa obicei, televiziunile si radiourile locului au marcat cum au stiut evenimentul. Buget de criza, inspiratie in consecinta. M-au chemat si pe mine sa zic ceva despre. N-am ce sa tot zic. Lumea se asteapta sa repeti la infinit aceleasi lucruri despre trecut. Cele din manuale si muzee. Nu inteleg de ce, daca e cineva care vrea sa le mai auda o data, nu merge la muzee si nu citeste lectiile din manuale. Patriotismul este insa, astazi si mereu, un pic altceva decat o comemorare, o evocare, o amintire, un gand pios dedicat inaintasilor. Patriotismul se refera mai curand la ce e de facut cu mostenirea primita de la cei dinainte, cum sa o facem sa straluceasca mai tare (si noi o data cu ea). Pentru unii, a iubi Romania inseamna sa o asumi cu tot ce are ea si sa incerci sa ii dai un chip mai bun. Pentru altii inseamna, tocmai dimpotriva, sa plece de aici si sa-si croiasca din greu, cum pot, o viata fericita, neresemnandu-se cu anonimatul mizeriei. Cei care am ramas in Romania dupa 1989 stim prea bine de ce am ramas si de ce e importanta ziua de 1 Decembrie pentru romani. Ceilalti isi amintesc uneori de ea acolo unde se afla... si e bine si asa, daca ei, ca romani, traiesc mai bine. Pe mine ma irita, recunosc, patriotismul de campanie. E sarbatoare nationala, hai sa tipam in gura mare stereotipuri, sa mimam sentimente, sa ne dam mai grozavi decat altii fiindca suntem aici, acum, intre noi...
Ziua nationala este totusi un prilej izbutit de a gandi Romania mai indraznet si mai coerent decat se obisnuieste. Singurele abateri de la proiectul unificarii nationale asa cum l-au gandit pasoptistii si, apoi, gene-ratia de la 1918 raman insa, deocamdata, aderarea la UE si delegarea unei parti a suveranitatii noastre nationale catre Bruxelles. Este meritul unei clase politice lovite de toate bolile, tarele si suspiciunile, dar impinse de
