“Îl interesa dacă poate să continue minciuna că n-a atins copilul”. A spus-o Traian Băsescu despre Ludovic Orban. Dar, mutând ceea ce e de mutat, vorba e la fel de valabilă şi invers.

Şi preşedintele României şi fostul ministru al Transporturilor s-au aflat, cândva, în apropierea unui copil. Unul cu automobilul, unul cu propria palmă-pumn. Presa s-a năpustit, la vremea respectivă, asupra amândurora. Atunci când declaraţiile lui Orban miroseau de la o poştă a minciună şi alcool presa l-a călcat în picioare, vă amintiţi? Spectacolul n-a durat o săptămână, ca în cazul pumnuleţului de la Ploieşti, ci o lună în cap. Linşajul mediatic şi-a întâlnit cu precizie atunci definiţia de manual. De ce s-a produs asta? De ce presa i-a luat, practic, gâtul? Pentru că era firesc. Cu excese, cu bâjbâieli, dar până la urmă ştreangul i-a fost pus corect. Orban fost spânzurat în sensul bun al interesului public. Organismul democratic şi-a declanşat anticorpii cu tipar şi ecran. Puterea se afla, în secunda aceea, în mâna unui ins periculos, capabil să mintă, să ascundă adevărul şi să relativizeze. Asta era singura formulă defensivă a societăţii, singura linie de vigilenţă publică în faţa unui abuz.

Dacă însă vă uitaţi le cei doi presupuşi agresori de copil veţi observa că, mai mult decât tema incidentului, îi apropie atitudinea faţă de el. Fiecare vede parul din ochiul celuilalt, dar face uitată bârna dintr-al lui. Fiecare vede imoralitate DOAR la celălalt, în timp ce pe a lui, reflectată în oglindă, o ignoră complet.

În fine, altceva voiam să spun, de aceea revin la interviul preşedintelui de la Realitatea FM. Şi cad pe gânduri când aud, la capătul unui mandat de cinci ani, că la el la uşă, de fapt, s-a stat la coadă. A venit Năstase cu dosarul, a venit Orban cu accidentul, au venit Roşca Stănescu şi Patriciu cu alt dosar. Preşedintele i-a primit pe toţi aceşti duşman