Andrei Pleşu pune la îndoială într-un articol avîntul anticomunist al lui Traian Băsescu. Şi comentează radicalismul găunos în care au căzut cele două părţi. Mă rog, poate ar fi trebuit să critice începînd cu prietenii d-sale – nu fac proces de intenţie, doar spun că asta ar fi fost o dezbatere în sfîrşit interesantă generată de grupul intelectual din care face parte. S-ar fi produs in sfirsit un duel interesant, de exemplu, dintre Liiceanu şi Pleşu, pe tema militantismului politic.

In rest, perfect de acord, radicalizarea a fost in aceasta campanie electorala maxima si cu atit mai deranjanta cu cit argumente nu prea au fost. Insa, pentru mine si pentru unii dintre voi (v-am reperat intre comentarii), a fost o provocare buna.

Mă întreb mereu cum a reuşit actualul preşedinte să mobilizeze atâta ură. Prietenii lui explică totul prin lupta împotriva corupţiei şi prin condamnarea comunismului. E o explicaţie insuficientă. Mai întâi, pe terenul celor două teme, Traian Băsescu n-a provocat nimic spectaculos. Apoi, e evident că nu toţi cei exasperaţi de prezenţa lui sunt comunişti sau corupţi. Există şi antipatii genuine, stranii când e vorba de un personaj care nu e lipsit de o anumită carismă: poate fi „băiat de comitet”, şugubăţ, ataşant, „popular”. Probabil că e ceva în firea lui, în felul lui de a fi, de a reacţiona, de a utiliza oameni, care ar trebui analizat (în primul rând de el însuşi). (mai mult)

Iar acum citez din Vladimir Tismăneanu, un intelectual foarte docil şi cumpătat pînă în urmă cu 3-4 ani care acum a intrat pe culmile radicalismului militant. Putea să ţină şi cu dumnezeu în campanie, nu candidatul mă interesează. Ci felul în care îl susţine. Aici e marea problemă. Şi, culmea, cred că e şi marea problemă a lui Traian Băsescu, faptul că a vrut să fie susţinut cam cum a fost susţinut Geoană la televiziunile pe care le acuză.

Astazi