Pare straniu şi neliniştitor să vedem tema anti-comunismului atât de vie în România anului 2009. Cele două tabere aflate în plin război electoral (reţineţi, ambele taberele, nu doar una) îşi aruncă, în egală măsură, grenade acuzatoare cu privire la apartenenţa la comunism.

Susţinătorii lui Băsescu acuză firul roşu care leagă PSD-ul de perioada comunistă şi apoi de confiscarea revoluţiei după decembrie 89 (este mai ales un atac la oamenii care provin din vechile structuri, echipa numită simbolic Ion Iliescu). De partea cealaltă, înverşunarea anti-Băsescu se legitimează prin retorica populistă a preşedintelui şi prin puterea discreţionară pe care ar dezvolta-o acesta. Preşedintele în exerciţiu este suspectat că are ambiţii dictatoriale, că-şi doreşte să şubrezească partidele şi instituţiile politice pentru a controla totul de la board-ul unui partid monocolor.

Alergia la comunism care traversează încă societatea românească pare îndreptăţită, în condiţiile în care România nu şi-a reglat niciodată conturile cu vechea societate. Comunismul este o fantomă pe jumătate vie care ne bântuie nu doar în perioade electorale. Explicaţia e simplă: nu i s-a împlântat niciodată ţăruşul în inimă, nu am avut parte nici de lustraţie, nici de acces total la arhivele securităţii, nici de o regenerare a clasei politice. În aceste condiţii, e nevoie de timp şi memorie pentru a reuşi exorcizarea totală. Dovada că această temă halucinantă, ireală şi totuşi reală (anticomunismul în 2009) este vie şi sângerândă se află în forţa cu care reuşeşte să mişte astăzi oameni, pasiuni, voturi.

Mă întreb: care sunt resturile leşului comunist care ne ard mocnit sub picioare? De fapt, atmosfera care ne sperie astăzi la fel de mult ca şi comunismul este aceea din perioada imediat post-comunistă, a intoxicării şi manipulării generale, cu armele diversiunii de partid.

Cu siguranţă, nu