Alegerea premierului României este o chestiune extrem de simplă. Aproape de neînţeles toată această agitaţie politică prezidenţială şi prim-ministerială de veme ce funcţia, de fapt, este cam dată. Este dată pentru programul de guvernare al anului 2010, scris la Washington, şi cine altcineva să-l cunoască mai bine decît ce-l care a coordonat echipa de redactare. În fond, pentru toţi cei care cred că a purta un nume străin e un avantaj, Jeffrey Franks, negociatorul şef pentru România, îl îndeplineşte. Decît alfabetizarea întîrziată în spiritul acordului a lui Emil Boc, tehnocratismul îngheţat al lui Lucian Croitoru, ignoranţa lui Iohannis sau fantoma lui Negoiţă, de ce nu Jeffrey Franks prim-ministru? De fapt, singurul comentariu legitim pe această temă este că nu avem noi norocul ăsta! Determinarea riguroasă a politicilor guvernamentale ale anului 2010 face ca programul de guvernare, indiferent de cine îl va scrie, să nu fie decît un comentariu al memorandumului tehnic şi al Acordului stand by. În anul în care presiunea pe datoria externă va înregistra un maximum istoric în toamna viitoare, în care restructurarea cheltuielilor bugetare de-abia a început şi nici vorbă să se încheie, în care, dacă va fi creştere economică, aceasta va fi subunitară faţă de 2009, iar şomajul va ajunge la 10 procente, viitorul guvern nu va avea nici măcar posibilitatea să decidă acolo unde suveranitatea statelor EU a rămas intactă: în politica fiscală. Toate discuţiile de acum legate de scăderi sau creşteri de taxe sînt simple opinii, fără substanţă. Politica fiscală a României se va decide abia în primul trimestru al anului viitor, după ce tranşele 3 şi 4 ale FMI vor umple visteria şi trezoreria, cînd socoteala anului 2009 va fi încheiată, iar cu ajutorul lui Jeffrey Frank şi a echipei sale se vor face noi evaluări ale stării fiscale a anului. Abia atunci decizia fiscală va avea înte