Dacă te gîndeşti la filozofia lui Mihai Şora, nu facilitatea este trăsătura pe care să i-o asociezi în mod spontan. Însă, după ce ai pătruns în labirintul fascinant al ideilor sale, este aproape imposibil ca măcar o parte din ele să nu rezoneze şi în propria-ţi fiinţă, oferindu-ţi posibilitatea de a privi către lume cu mai multă luciditate şi responsabilitate, dar şi, poate, cu mai multă seninătate. Căci optimismul său, izvorît din încrederea şi speranţa în capacitatea oamenilor de a se deschide iubitor şi de a schimba astfel această lume atît de deziluzionată şi de brutală, te contaminează şi te provoacă, invitîndu-te să-ţi asumi, dacă nu o misiune, cel puţin o atitudine.

Pe cît de redundantă poate, pe atît de neevitat este afirmaţia că Mihai Şora este o personalitate redutabilă a culturii române, a cărei istorie de aproape un secol o poartă onorabil cu sine, implicîndu-se şi acum, la peste 90 de ani, în proiecte ambiţioase, dar şi solicitante, precum cel al restituirii operei lui Benjamin Fondane. În ultimii ani, numele lui său a fost adus deseori în atenţia publică de către Leonid Dragomir. Doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, Leonid Dragomir a debutat în volum, în anul 2001, cu o carte de aforisme, Fragmente de adolescent întârziat, graţie cărora a avut şansa de a-l cunoaşte pe marele filozof. Întîlnirea se pare că a fost una excepţională, în urma ei apărînd deja două cărţi, dintre care prima în 2005 – Despre toate şi ceva în plus. Prin cea de-a doua carte – Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei –, Leonid Dragomir reuşeşte o„decantare“ a laturii conceptuale din filozofia lui Şora,care este extrasă astfel din domeniul recepţiei specializate (abstracte, prin definiţie) şi redate vieţii din care s-a hrănit şi spre care şi-a întins obstinant cuvintele, în căutarea dialogului salvato