E la modă să tratezi despre religie, iar artiştii nu sînt o excepţie. Fără îndoială, unele "performanţe" artistice se bazează pe un credo simplu: cu cît mai şocante sînt imaginile anticlericale sau antireligioase, cu atît au o valoare artistică mai mare.
Senzaţionalismul facil nu poate fi aplicat însă Antichristului, ultimul film al regizorului danez Lars von Trier. Deşi puţini se îndoiesc de talentul excepţional al lui von Trier, filmul a fost aproape unanim criticat. Opinia lui Tom Charity " critic de film de la CNN ", conform căreia Antichristul este o "calamitate atroce", reprezintă regula, nu excepţia1. În esenţă, au fost ridicate trei obiecţii împotriva Antichristului: prezenţa nejustificată a unor scene de violenţă excesivă; propunerea unei teologii perverse satanice; şi presupusul său misoginism. Trama Antichristului e cunoscută. O femeie fără nume (actriţa Charlotte Gainsborough) joacă un rol, în acelaşi timp tragic şi demoniac. Filmul prezintă magistral exacerbarea graduală a conflictului său interior dintre bine şi rău şi felul în care răul pune stăpînire pe ea. Soţul ei, interpretat de Willem Dafoe, încearcă fără succes să o vindece prin intermediul dialogului şi al raţiunii terapeutice.
Marea majoritate a criticilor moralizatori ignoră tema, prin excelenţă spinoasă a filmului, şi anume cea a răului radical (radikale Böse), aşa cum l-a numit Kant2. Von Trier înfruntă această problemă cu mare curaj, subtilitate şi o angoasă sfîşietoare. Rădăcina ultimă a răului radical, cum spunea Kant, e libertatea umană. Răul radical are " precum libertatea " un caracter transgresiv, excedent şi, prin urmare, este ireductibil la un algoritm raţional sau la o tehnică terapeutică dată. Radicalitatea răului rezidă tocmai în caracterul său excesiv, gratuit şi imprevizibil; de aceea, şocantul şi monstruosul nu sînt un ersatz al fondului artistic, ci ţin de "n
