Fiecare aparitie lacrimoasa a lui Traian Basescu este tulburatoare. Nu pentru ca iti insusesti motivul care-i reteaza putinta de stapanire - exista aici o vorba americaneasca: simpatetic. Ca oamenii nu reactioneaza la fel. Ci tocmai pentru ca iti este greu sa o faci bagand in acelasi timp mana in foc.
Daca ar mai fi existat pe mapamond un sef de stat care plange usor in momente comune oamenilor de pe strada, l-am fi vazut, pentru ca televiziunile nu rateaza ineditul atunci cand li se ofera. Si ne-ar fi mai usor sa deslusim resortul, macar pe baza statisticilor.
Dar se pare ca Traian Basescu este unic in materie, un deschizator de drum. Deci fenomenul merita analizat. Din tetralacrimoctomie rezulta trei variante.
Prima: joaca teatru. Daca e adevarat, inseamna ca e un actor desavarsit, pentru ca e foarte greu sa plangi la comanda. Trebuie sa-ti amintesti o clipa dramatica, o inmormantare, de pilda, sau sa-ti imaginezi momentul care te-ar arunca cel mai tare in bratele deznadejdii. Cum ar fi sa-ti moara un copil, sau un parinte. Daca Traian Basescu joaca teatru, inseamna ca masuratorile au aratat ca ii foloseste. Ma tem de varianta asta, as putea sa cred ca in realitate este rece ca o banchiza. Dar nu cred in ea, pentru ca e greu de impacat cu sufletul unui capitan de nava-amiral.
A doua: este de-o sensibilitate extrema. Un taram interzis presedintilor, daca tragem cu ochiul spre portretul pe care trebuie sa-l vanda titularul celei mai importante functii a statului, aspirant la inca un mandat. Nici aici nu se pupa cu firea unui lup de mare, dar putem pune de la noi ca intre timp, cu varsta, nervii s-au mai tocit. Nu am auzit insa ca la 60 de ani, chirurgii cardiaci, supusi de asemenea unor presiuni extreme, carora trebuie sa le faca fata prin a-si tine firea, sa devina plangaciosi din considerente de tocire.
Ma