Pe termen ceva mai lung, problema cea mai mare pentru România nu este criza economică, ci un tip de criză politică din cauza căruia statul va reacţiona întotdeauna prost şi ineficient la orice fel de criză: economică, ecologică, socială etc. Realitatea este destul de evidentă: mecanismul politic este gripat. Partidele mari care se schimbă la guvernare au ajuns să fie foarte similare, de la tipul de organizare instituţională pînă la stil de guvernare. Corupţia este generalizată, practicile, aproape identice. Între partide au loc transferuri nu doar de la stînga la dreapta şi invers, dar şi între extremişti şi „democraţi“. Problema reală este, deci, lipsa de concurenţă dintre partide. Nu în termenii luptei efective pentru putere, unde concurenţa poate ajunge destul de dură (cum a fost şi tentativa de suspendare a preşedintelui de către Parlament). Concurenţa e minimă în termenii rezultatului final al actului de guvernare, iar motivul mi se pare banal şi evident. România e o societate care dintotdeauna şi-a subestimat masiv subdezvoltarea, coafînd-o cu tot felul de discursuri compensatorii. În realitate, la recensămîntul din 2002, această societate era alcătuită în proporţie de 47% din populaţie rurală, la care se adaugă acea categorie de orăşeni, de minimum 50% (estimarea mea optimistă), urbanizaţi la seral în timpul comunismului, astfel că priza la mecanismele politicii moderne şi ale democraţiei reprezentative este foarte proastă. Din cauza acestei prize proaste, chiar şi mecanismul votului este înşelător; nici nivelul participării şi nici opţiunea electorală nu înseamnă, de fapt, ceea ce par a însemna. Ele sînt deformate nu doar de cumpărarea şi influenţarea masivă a votului, ci şi de arbitrarietatea acestei opţiuni ca efect general al sistemului – printre altele, al izolării lui de electorat. Puterea politică s-a schimbat sistematic în ultimii 20 de ani, d