Addenda la jurnalul lunii noiembrie 1989

Bun, de acord, e cum spune Sandburg, bătînd o ulucă în cosmica ogradă a poeziei:

"toţi vor să joace Hamlet!"

Mai toţi actorii, indiferenţi la cele întîmplate părinţilor,

vor să ia un craniu în mînă şi stînd într-un peş

să se întrebe: să dormi? să mori?

toţi ţin să dea sfaturi altor actori,

s-o alunge pe Ofelia " chit că în viaţa lor nu au refuzat nimic "

să se lăfăie între înţelepciunile lui Polonius şi Horaţiu,

toţi vor să joace Hamlet "

numai Mircea Diaconu, nu!

De cîte ori îl văd (ca duminică seară, el inginer agronom, contemplînd şi comentînd, acasă, un interviu al lui la tele " Viaţa satului, sărind în sus că i s-a redus din bogăţia de idei la hectar)

asta-mi vine în cap, umplîndu-mă de plăcere şi rîs:

"Toţi vor să joace Hamlet..."

Pe el un deget a scris mare cît toate zilele

că n-o să fie niciodată Hamlet sau Lear sau Macbeth şi din acest

"blestem"

Diaconu " apt şi mîine pentru un Kir Ianulea " abia că înfloreşte şi se dezvoltă

ca într-o binecuvîntare pogorîtă din însăşi interzicerea clişeului.

Nimic trudnic, umflat, gargarisit în talentul lui care se simte cel mai

bine printre cei mici, iuţi, tenaci şi naturali,

acei care asigură vigoarea şi tainicul scandal al firescului

sub soare şi stele.

Nici o încordare urîtă de venă,

nici o grefă artificială,

nici o îngroşare de glas.

Dacă există o monotonie în arta lui "

acea monotonie necesară care consacră importanţa unei creaţii "

ea provine din dezgustul de măsluire.

Şi atunci unde ar fi vicleşugul care dă sensul şi hazul oricărui

comediant, chiar cînd nu pare muncit de tragedii şi nicicum de inocenţă?

La Diaconu trebuie s-o luăm pe aici: pe orice pune mîna, ochiul, pasul,

pe un măr