Preluăm Occidentul după reţeta noastră proprie, aceea a "formelor fără fond". Mă număr printre aceia care, în siajul marelui E. Lovinescu, aplaudă asumarea formelor fără fond, dacă e vorba despre occidentalizarea României. În timp, formele creează fondul. "Forme" însă nu înseamnă doar instituţii, proceduri, reguli, înseamnă şi teme de dezbatere publică lipsite de relevanţă în imediatul românesc, dar presante pentru lumea occidentală, înseamnă şi obsesii vestice care nu au resort românesc, înseamnă şi mode, glorii sezoniere sau capricii fără sursă autohtonă. Apare însă o problemă cînd asumarea unei îngrijorări vestice fără fond românesc duce la concluzia că însuşi procesul de occidentalizare este pernicios, că integrarea europeană " vehiculul cel mai eficient al europenizării noastre " este un proces de imbecilizare în masă.
Recent, un articol din presa centrală mi-a readus în atenţie acest fenomen intelectual românesc, pe care l-am întîlnit adesea în ultimii ani. Nu am să citez articolul, doar am să-l evoc, tocmai pentru că argumentele sale sînt atît de larg răspîndite, încît dau seama, de fapt, despre o gîndire colectivă. La începutul anilor ’90, această retorică aparţinea unor naţionalişti ponosiţi în haine vechi precum bătrînii legionari sau ceauşiştii pensionari. Acum însă apare un grup de critici "progresişti", care acuză Europa de azi că poartă în sine o sumă de stereotipuri care ucid spontaneitatea, naturaleţea, sensul. Şi asta nu ne face bine. Criticii fenomenului constată alarmaţi că semnele europenităţii au sosit şi la noi. Astfel, europenizarea noastră duce/a dus la apariţia zîmbetului profesional obligatoriu (care e fals!), la apariţia unui tip de politeţe excesivă în relaţiile publice (care imbecilizează!), la apariţia roşilor europene (care nu au gust!), a iaurtului comunitar (care nu are lapte!), a caselor cu termopane şi jaluzele verticale
