Pe la mijlocul lunii noiembrie, Teatrul Naţional din Varşovia a invitat reprezentanţi ai instituţiilor omonime din diverse ţări la o întîlnire menită, în intenţia organizatorilor, să clarifice "locul şi rolul" scenelor purtînd această pre(ten)ţioasă denumire " dar şi al unora care, fie şi în lipsa titulaturii, pot năzui la un astfel de statut " în contextul lumii de astăzi. Ştiut fiind, desigur, că Teatrele Naţionale s-au format, în Europa, aproape concomitent cu naţiunile respective (uneori chiar precedîndu-le) şi pe fondul divizării continentului (împărţit de Marile Puteri în hălci geografice consistente) în state mai mult sau mai puţin unitare sub raport etnic. Au fost trei zile neobişnuit (aproape că aş zice nefiresc) de compacte, în care oaspeţii, instalaţi în mare lux la hotelul Sofitel din capitala poloneză, au zărit oraşul doar în timp ce traversau marea piaţă cu mormîntul Soldatului Necunoscut, în drum spre masiva clădire a teatrului-gazdă.

Personal, am scurtat un pic, într-o după-amiază tîrzie, una dintre sesiuni şi am izbutit să dau o raită-fulger prin "oraşul vechi", romantic şi vag misterios în lumina felinarelor luminînd străduţe întortocheate ori a vitraliilor anunţînd prezenţa cîte unei biserici majestuoase, cum numai bisericile catolice pot fi. În afară de aeroport, asta e tot ce am văzut din Varşovia. Discuţiile au fost lungi " în sensul că au durat mult " şi, cu mici excepţii, nu tocmai pasionante. De fapt, cam toţi "naţionaliştii" adunaţi acolo s-au plîns: de mărimea (adică micimea) bugetelor; de constrîngerile legislative; de "moştenirea" primită, constînd în clădiri nefuncţionale, prea puţin flexibile şi neadecvate, în lipsa unor modificări substanţiale, artei teatrale a zilei de astăzi; de dimensiunile trupei (cînd prea mare, cînd prea mică). Identitatea Teatrelor Naţionale a părut să se definească mai degrabă în termeni istorici, so