Deşi odată cu Sabin Manuilă şi alţi experţi în statistica istorică abordarea cantitativă a trecutului s-a configurat şi la noi, mai ales de pe la sfîrşitul epocii interbelice încoace, ca un demers ştiinţific semnificativ, falsificările operate de sistemul raportărilor oficiale umflate, propagandistice ori, pur şi simplu, sub ameninţarea unor penalizări drastice, la nivelul întregului sistem (în acte, în presă, în rapoartele conducerii Partidului Comunist) au părut să compromi-tă, pentru multă vreme, credibilitatea izvoa-relor relevante în domeniu. Pe lîngă aceasta, mai opera în aceeaşi direcţie şi convingerea că, manevrînd cu pricepere un tabel cu cifre şi proporţii, poţi demonstra aproape orice (dar, la urma urmei, la fel se spune şi despre Biblie!). Există, totuşi, un mit al birocraţiei eficiente şi atente la o cît mai acurată reflectare a realităţii care, în România cel puţin, se leagă de prezenţa pe aceste meleaguri a dominaţiei austriece. Să nu fi existat cele două decenii de stăpînire austriacă asupra Olteniei, în prima parte a secolului al XVIII-lea, ori asupra Bucovinei (după 1774), mult mai puţine lucruri am şti despre românii din veacul Luminilor. Ce să mai vorbim despre Transilvania, unde instalarea la cîrma provinciei a împăraţilor de la Viena, începînd cu 1690, a prilejuit o serie de cercetări asupra locuirii teritoriului, habitatelor şi a supuşilor de aici, cu scopul imediat de a extrage toate foloasele fiscale de pe urma noilor posesiuni? Situaţia explică valul de conscripţii – cele din 1698, 1703, 1713-1714, 1721-1722 şi 1733 premergînd celei mai importante, anume cea din 1750 –, iar reluarea lor pînă la versiunea socotită cea mai satisfăcătoare indică o stăruinţă în obţinerea imaginii celei mai informate asupra Transilvaniei şi a potenţialului ei, ca şi nemulţumirea ori suspiciunile iscate de caracterul prea aproximativ al precedentelor. S-a