Cred că această radicalizare a poziţiilor care riscă să degenereze chiar în violenţe stradale, aşa cum ar fi putut să se întâmple în Timişoara, zilele trecute, nu este numai vina lui Traian Băsescu. Chit că de câţiva ani, dar cu precădere în ultimele luni ni se repetă, zilnic, acest verdict în diverse moduri de către o sumedenie de ziarişti, analişti, oameni politici.

Încercând să gândesc limpede, ceea ce este din ce în ce mai greu urmărind ştirile şi talk-show-rile politice, nu pot să nu remarc că Traian Băsescu, care a girat guvernarea PDL-PSD, a fost cu totul altfel decât acel Băsescu din 2004, care a adus alianţa D.A. la guvernare. În vremea când Guvernul Tăriceanu era la putere, personal am simţit, deseori, că insistenţa lui Băsescu de a-l da jos pe Tăriceanu este exagerată. Exagerările lui Băsescu din acea vreme au fost egalate, însă, atunci când coaliţia din Parlament a celor 322 l-a suspendat pe preşedinte. A urmat guvernarea PNL, fără PDL, cu sprijinul mascat al PSD, apoi au avut loc alegerile parlamentare din toamna anului 2008. Sincer, după ce PDL a bătut palma cu PSD, Băsescu mi s-a părut chiar liniştit, în comparaţie cu perioada când Guvernul era condus de Tăriceanu. Culmea, din punctul meu de vedere, Mircea Geoană a fost cel care, în cele 9 luni de guvernare împreună cu democrat-liberalii, s-a arătat mereu critic şi nemulţumit, de parcă reproşurile ar fi venit din partea unui lider al Opoziţiei. Ceea ce s-a întâmplat ulterior, declaraţiile lui Dan Nica, demiterea acestuia, ieşirea PSD de la guvernare, căderea Guvernului Boc, respingerea Guvernului Croitoru, stenogramele lui Haisam, filmuleţul de la Ploieşti ş.a.m.d au părut, în opinia mea, parte a unui plan bine pus la punct de debarcare a lui Băsescu. În acest context, coalizarea aproape unanimă împotriva preşedintelui nu-mi miroase a bine. Acest soi de unanimitate, în care intră de-a valma