A existat în România secolului trecut o voinţă de istorie, la fel ca-n toată lumea occidentală. Diferenţa faţă de această lume a fost însă foarte importantă: însăşi voinţa de istorie era o sensibilitate de import. Nu cred că e vorba despre o incapacitate românească de a propune ceva propriu. Pur şi simplu, noi urmăm mereu altora şi nu apucăm să vrem decît obiecte existente deja pe piaţa dorinţelor. Obiectul pe care-l am în vedere acum este revoluţia. În România n-au existat revoluţii. Comunismul a fost impus din exterior, iar aclimatizarea lui în conformitate cu posibilităţile noastre de a intra în istorie, la sfîrşitul domniei lui Gheorghiu-Dej şi în prima perioadă a lui Nicolae Ceauşescu, a fost superficială şi circumstanţială. În 1989 nu a fost o revoluţie: mai degrabă, o revoltă pregătită în parte din exterior, în parte dinăuntru, care nu inaugura nimic, ci viza sincronizarea cu democratizarea în curs în blocul est-european, pe de o parte, iar pe de alta, resuscitarea unui trecut în bună parte uitat şi imaginat: cel al unei aşa-zise Românii prospere, democratice, occidentale, din interbelic. 1936: istorie, antisemitism, revoluţie De aceea, mă întorc la unul dintre ultimii ani interbelici, 1936. Este anul în care a apărut Schimbarea la faţă a României, cartea lui Emil Cioran. Am recitit-o de curînd, din două raţiuni. Anul acesta a apărut prima traducere în limba franceză a acestei cărţi de tinereţe a gînditorului român: La Transfiguration de la Roumanie, L’Herne, 2009, în traducerea regretatului Alain Paruit. Eram curios să mă pun în pielea unui francez, care citeşte opera de tinereţe a lui Emil Cioran la început de mileniu III, şi cred, acum, că acel francez n-ar putea fi decît mîndru aflînd cît de înălţătoare considera Cioran că este istoria modernă a Franţei. Dar am citit traducerea mai degrabă ca un român care a apucat să trăiască nişte ani de comunism