În ziua de 25 noiembrie, cînd a avut loc şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, la intrarea în Ministerul Culturii era o manifestaţie de protest în legătură cu subiectul pe care urma să-l discutăm, numit în limba birocratică "avizare complex multi- funcţional Calea Victoriei nr. 107-109". Aşadar, pentru a patra sau a cincea oară, se dădea lupta pentru Palatul Ştirbei. Nu s-a mai întîmplat niciodată ca şedinţele noastre să suscite un interes public aşa de hotărît. Chiar dacă erau acolo numai cîţiva tineri cu pancarte şi bannere, care veniseră să ia apărarea monumentului istoric ameninţat, pe cînd jandarmii care-i supravegheau ("Vă rog, eliberaţi calea de acces!") erau mai numeroşi, mi-a făcut plăcere să văd că există o mişcare spontană de revoltă faţă de această desfigurare a Capitalei, stradă cu stradă, casă cu casă, la care sîntem martori. Sper că am încă voie să spun cît mă dezgustă pofta nesăţioasă de cîştig a noilor îmbogăţiţi care s-au apucat să speculeze metrul pătrat de teren în centrul Bucureştilor. Aşa devine cineva, nu comunist, ci anarhist!
Calea Victoriei este cea mai veche axă de reprezentare a oraşului. De pe cînd ea se mai numea Podul Mogoşoaiei, aici a fost casa lui Barbu Dimitrie Ştirbei. Fiindcă el a fost domn al Ţării Româneşti (1849-1853 şi 1854-1856) înseamnă că s-a păstrat un palat domnesc, vechi din 1835. L-am văzut ani de zile, adăpostind ba un muzeu, ba altul, nu credeam că va fi vreodată restituit moştenitorilor ultimului proprietar adevărat, Barbu Al. Ştirbey (1872-1946), dar ne bucuram că el există. De cînd, după recuperarea legitimă, a fost cumpărat de un domn Popescu, este lăsat în paragină. Clădirile anexe care ocupau o parte a spaţiului dintre străzile Banului şi General Budişteanu au fost demolate acum un an, deşi erau considerate monumente istorice, aparţinînd aceluiaşi ansamblu cu reşedinţa familiei princiar
