FMI a acceptat să ne împrumute cu suma de 12,9 miliarde de euro la începutul acestui an, cu cîteva condiţii clare de performanţă publică şi de reforme structurale. Adică să aprobăm legi noi pentru salarizarea unitară, pentru pensii, pentru responsabilitatea fiscală sau pentru domeniul bancar. Să restructurăm agenţiile publice, administraţia fiscală şi companiile de stat. Să fim mai ponderaţi cu cheltuielile şi să respectăm plafoane precise pentru deficitul bugetar, pentru inflaţie, pentru garanţii guvernamentale, pentru datoriile interne şi externe (vezi caseta). Pe scurt, să ungem maşinăria guvernamentală pentru a funcţiona mai bine şi cu costuri mai mici. Pentru a stopa risipa şi acumularea datoriilor ajunse la cote greu acceptabile în anul 2008, imposibil de plătit în anul următor cu o contracţie economică severă.

La întrebarea din titlu răspund cu oarecare uşurinţă: dacă pînă la integrarea României în UE, presiunile externe au fost principalele motoare ale dezvoltării, în prezent lucrurile stau diferit. Pe de o parte, cea mai mare parte dintre obiectivele asumate în acordul cu FMI se regăseau deja în programul de guvernare al PD-L, pentru 2009-2012, la care am contribuit activ.

De pildă, încă din capitolul 2 punem între priorităţi: adoptarea proiectului legii sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici; raţionalizarea instituţională prin analizarea numărului, structurii, activităţii şi a personalului instituţiilor; reducerea numărului de taxe şi impozite; restructurarea cheltuielilor publice:

reducerea graduală a cheltuielilor cu personalul din administraţia publică centrală şi locală cu pînă la 20% faţă de cele înregistrate în anul 2008, prin eliminarea de la bugetare a posturilor vacante din instituţiile publice centrale şi locale, existente la sfîrşitul anului 2008 (aproximativ 139.500 de posturi);

reducerea cheltuieli