Fiecare război se poartă de trei ori. Prima dată are loc discuţia politică: intrăm în război sau nu. Apoi se dezbate modul de luptă. După război, vine discuţia despre lecţii: ce am învăţat din el.

Războiul Rece, al treilea conflict major din secolul al XX-lea, nu face excepţie de la această regulă. Toate cele trei faze pot fi identificate şi toate trei au atras dezbateri intense.

Au fost unii care au pus la îndoială necesitatea Războiului Rece şi ameninţarea pe care au reprezentat-o Uniunea Sovietică şi comunismul. Asemenea "revizionişti" au fost o minoritate distinctă, ceea ce este un lucru bun, pentru că nu avem nici un motiv să credem că sovieticii şi comunismul au fost o forţă benignă. Ca urmare, Războiul Rece, o luptă globală de peste 40 de ani, a devenit o realitate.

A existat, chiar în timpul desfăşurării sale, o dezbatere continuă despre cum trebuia condus Războiul Rece. Principalele două şcoli de gîndire au fost "roll back" şi "containment". Prima argumenta că doar răsturnarea comunismului prin forţă " "schimbarea de regim" în termenii de azi " este fezabilă. A doua susţinea că eforturile de a respinge comunismul pe termen scurt erau prea riscante, avînd în vedere arsenalul nuclear sovietic, argumentînd că SUA şi Occidentul ar trebui să se mulţumească cu limitarea răspîndirii puterii şi influenţei Uniunii Sovietice.

A doua şcoală de gîndire s-a impus, dar asta nu a simplificat dezbaterile, pentru că existau dispute atît asupra locului unde doctrina trebuia aplicată (Vietnam, America Centrală, Orientul Mijlociu) cît şi asupra modului în care trebuia efectuată " amestecul corect de forţă militară, spionaj, diplomaţie, controlul armamentului, sancţiuni economice şi asistenţă.

Acum, la exact 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, sîntem în a treia fază " dezbaterea asupra cauzei, a momentului şi a modului în care Războiul