William Blake e un (mare) poet englez, pe deplin recunoscut azi, dar ignorat cu desăvârşire în timpul vieţii şi vreun secol după moarte. Recuperat prin entuziasmul lui John Middleton Murry, a cărui carte fundamentală, din 1933, l-a aşezat în rândul romanticilor "dark", şi prin opera de răscruce a canadianului Northrop Frye, Fearful Symmetry (1947), poetul-gravor ocupă un loc de primă mărime în istoriile literare şi în preferinţele celor îndrăgostiţi de versantul întunecat al Romantismului britanic. Ca dovadă, Tracy Chevalier i-a dedicat penultima carte, Burning Bright (2007), iar cel mai recent roman, de enorm succes în Statele Unite, Her Fearful Symmetry (2009), de Audrey Niffenegger (a cărei stranie ocupaţie este de "ghid oficial" al cimitirului Highgate!) arată persistenţa şi influenţa lui Blake în cadrul literaturii populare occidentale. Faimoasa sintagmă din titlu e împrumutată dintr-o nu mai puţin faimoasă poezie a lui Blake.

Pentru mine, William Blake reprezintă, mai degrabă, un simptom: nu al poetului neînţeles, ci al poetului necitit. Nevândut. Se ştie că din prima carte sa, Songs of Innocence, s-au cumpărat doar câteva exemplare, iar a doua, Songs of Experience, n-a avut, în timpul vieţii autorului, mai mult de douăzeci de cititori. Din acest punct de vedere, Blake poate fi proclamat, fără a greşi prea mult, patronul tuturor poeţilor planetei - şi, cu siguranţă, al poeţilor din România! Cu excepţia perioadei romantice, poezia nu se poate lăuda cu prea multe succese de librărie. După ştiinţa mea, în ultimii zece-douăzeci ani, un singur volum de poezie a ajuns pe lista succeselor comerciale contabilizate de "New York Times": A Night Without Armour, de Jewel, faimoasa cântăreaţă-scriitoare originară din Alaska. De regulă, tirajul cărţilor de poezie poate fi încărcat, fie că vorbim de americani, australieni sau de români, în două-trei sacoşe -