Cu a doua pagină a romanului Sindromul de panică in Oraşul Luminilor * de Matei Vişniec, când un domn de modă veche, la o cafenea pariziană, il intreabă pe narator: "Sunteţi autor sau personaj?", plonjăm in plin textualism postmodernist.
"Plin" e un fel de a spune, fiindcă in ultimii douăzeci de ani, pe teren autohton, textualismul a devenit, dintr-un principiu mobil al inventivităţii artistice, o reţetă cvasibanală de preparare a unor produse literare indigeste. O formă goală, umplută de către diverşi autori cu orice altceva decât proză de calitate: consideraţiuni poietice şi filosofice, pagini mereu prea lungi de jurnal, fişe de lectură, epistole către camarazii "optzecişti" şi dispute previzibile cu propriile personaje. Excepţiile (trilogia lui D. Ţepeneag, Orbitor, I, al lui Mircea Cărtărescu, Pupa russa a lui Gheorghe Crăciun) nu fac decât să confirme regula manufacturieră a seriei.
In rândul excepţiilor trebuie plasat şi romanul de faţă, care utilizează tot arsenalul textual (de la autoreferenţialitate şi amestecarea realităţii cu ficţiunea, intr-un continuum "texistenţial", la autogenerare şi multiplicare en abyme a palierelor prozei), neomiţând insă... romanul ca atare. Pentru autorul steril sau inconsistent, a ne povesti pe zeci de pagini cum scrie el la o carte, eventual cea mai bună carte a tuturor timpurilor, şi cum se intrerupe frecvent, fiindcă ba sună telefonul, ba miaună de foame pisica, e un mod de a face proză. Scriitorii rataţi şi editorul obscur din Sindromul de panică... se confruntă exact cu această problemă, ridicată la putere statistică: in epoca globalizării, aproape toată lumea scrie şi aproape nimeni nu mai citeşte. "Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris", le spune cu năduf domnul Cambreleng, editorul fără editură, numeroşilor aspiranţi la gloria literară. Şi cei care roiesc in jurul lui, aşteptând cu emoţie să le fie
