Exista scriiitori care ne plac din prima, exista scriitori care nu ajung sa ne placa indiferent cât de multe carti le-am citi, dar exista si unii scriitori care am vrea sa ne placa. Nu stiu de ce. Unul dintre scriitorii din aceasta categorie, pentru mine, este F. Scott Fitzgerald. Am citit romane, am citit povestiri de-ale lui si parca de fiecare data ramânea ceva in aer, ceva nu reusea sa ajunga pâna la mine.
In 2008, Editura Polirom a publicat volumul Strania poveste a lui Benjamin Button si alte intâmplari din epoca jazzului, in versiunea româneasca a Onei Frantz. Sa mai facem o incercare, mi-am zis (si m-a ferit Dommnul de editia piratata de o editura oarecare insa dornica de a da un tun pe piata dupa ce ecranizarea povestii lui Benjamin Button, cu Brad Pitt si Cate Blanchett, a adunat nu mai putin de trei premii Oscar si alte zece nominalizari).
Povestea e asa: Benjamin Button se naste cu infatisarea unui domn de saptezeci de ani. Aparentele sociale din Baltimore la anul 1860 sunt date peste cap de acest eveniment care, cu timpul, trece totusi in uitare, astfel incât tânarul Benjamin poate intra in rândul lumii vreo douazeci de ani mai târziu, când incepe sa arate ca de cincizeci de ani, când, desi dat afara de la Yale - ceea ce va aduce in familia Button traditia urmarii cursurilor universitare la Harvard - o cucereste pe fiica generalului Moncrief, cu ego-ul mângâiat de descrierea pe care aceasta o face frumoasei vârste de cincizeci de ani (desi, citind acel pasaj, poate unii vor crede ca autorul avea tocmai acea vârsta, trebuie spus ca Fitzgerald a murit la patruzeci si patru de ani). Dupa conflictele cu tatal sau, pentru Benjamin urmeaza cel cu Hildegarde Moncrief, care ii devine sotie. Mai ales când aceasta ajunge spre cincizeci de ani, iar el se apropie de treizeci. Apoi cele cu fiul sau, Roscoe. Si din nou cu scolile. Ba mai apare unul cu a
