N-au apărut niciodată în literaturile occidentale atâtea biografii ca astăzi. Odinioară, Zweig, Maurois, Troyat erau printre puţinii reprezentanţi ai genului. În momentul de faţă, în SUA, în Anglia, în Franţa şi peste tot, biografiile sunt la mare modă, ca, de altfel, memoriile sau cărţile-document. Referindu-se tot mai des la personalităţi în viaţă sau la cestiuni arzătoare la ordinea zilei, ele provoacă deseori discuţii şi chiar scandaluri. Curiozitatea cititorului contemporan se îndreaptă spre poveşti ale unor vieţi, spre poveşti reale, fie şi deghizate în ficţiune.
Ar fi de făcut două legături. Prima este cu evoluţia din ultimele decenii a romanului. Şi el devenit biografic, personal, o poveste de viaţă spusă de cel care a trăit-o şi deseori la persoana întâi. N-a fost totdeauna aşa. Imediat după jumătatea secolului trecut, autorul părea evacuat din roman, atât în sensul că nu vorbea despre viaţa lui, cât şi în sensul că-şi refuza până şi rolul de... autor, ca şi cum textul (concept în vogă pe atunci) s-ar fi scris singur, prin mijlocirea unei gramatici verbale. Noul roman francez al anilor 50-60, cu emuli şi la noi, dar până şi în Japonia lui Kenzaburo Oe, nu era povestea unei vieţi, ci un text fără autor şi fără subiect. Pe scurt, textualismul, cum i s-a mai zis, îl considera pe autor indezirabil. Cel mai faimos teoretician şi practician al noului roman, Alain Robbe-Grillet, a murit acum un an. Nu ştiu câţi îl mai citeau. De altfel, câţi mai citesc în general astăzi romane fără subiect şi din care autorul lipseşte?
Autorul s-a întors şi în critică. Aceasta ar fi a doua legătură care trebuie făcută. Unul din rarii critici care n-a sucombat în faţa modei structuralisto-semiotice, aceea care făcea pandant noului roman, şi-a intitulat o carte chiar aşa: "Întoarcerea autorului". Tipărită, nota bene, în 1981. E vorba de Eugen Simion
