Scriu, în continuarea Trupurilor in folio, despre jumătatea mai fragilă, mai destrămată, din perechea pe care o brodeam, fără să am, neapărat, vreo noimă a acestei afinităţi, săptămîna trecută. Despre Corp transparent, placheta lui Blecher privind cerul din fundul unui lac, scăpată din mîna unui cititor tînăr şi neatent. Un exerciţiu de subţiere, de exsudare a sufletului prin carne, de imprimare fină, ca a respiraţiei pe un geam, a omului pe lumea care-l duce.

"Animale cîteodată cu transparenţe de cer", versul din În loc de introducere, explică, şi sensibilizează, întrucîtva, un titlu, altminteri, tehnic. E o rigoare, o tăietură la milimetru în Blecher, chiar, sau mai ales, în acela ultim, al jurnalelor de boală, care scoate secţiuni de-o admirabilă fineţe, pe care doar emoţia noastră, nu a lui, bine ascunsă în precizia detaliilor, le face să vibreze. Secţiuni fără culoare, fără cărnuri, fără sucul afectelor, cum numai sinceritatea cea mai vitregă poate da, se umplu, în transparenţa lor, de spectrele spaimei, ale zbaterii şi, în fine, ale împăcării cu care fiecare din noi privim în abis. "Paşii ne cunosc abisul/ Trupul ne plimbă cerul/ Furtuna pierde bucăţi de carne/ Tot mai vagă tot mai slabă/ Este un început albastru/ În acest peisaj terestru/ Şi altul răzbunător/ Ca un deget tăiat/ Vezi doar ce femeie se rostogoleşte/ Ca un fus/ Şi copiază delta ei/ Pe delta apelor." (Eternitate). Sugestia unei liquid desire, ŕ la Dali, poate, sau pur şi simplu uşurinţa, rîvnită, a unui zbor de coală pe ape. Ele, grele, ea, fără corp. Împachetînd, din patru colţuri, uitarea.

Şi o ciudată împroprietărire a împrejmuitoarelor cu sentimente şi memorie: "De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie/ Şi-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu/ De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale/ Din ţurţurii de febră - din visuri o păpuşă/ De-ar fi să am