James Ensor (1860-1949) a fost un solitar, dificil de plasat într-o istorie simplificată a artei moderne. Cu toate că Emil Nolde, suprarealiştii, fotografia lui Dianei Arbus îi datorează foarte mult, este greu de afirmat că evoluţia artei secolului al XX-lea ar fi fost alta dacă Ensor n-ar fi existat.
Sunt puţini acei artişti a căror operă să fi fost mai puternic şi mai direct marcată de propria biografie. Ensor s-a născut şi a trăit toată viaţa - cu excepţia anilor de studii la Bruxelles şi a unor escapade periodice la Paris sau Londra - în Ostende, staţiune balneară de pe malul Mării Nordului, renumită pentru procesiunile de Carnaval, cazinou, plaje aglomerate. Pentru mulţi ani, atelierul artistului a fost deasupra magazinului cu curiozităţi al familiei, în care se vindeau măşti, scoici, porţelanuri, păpuşi, animale împăiate...
Obsedat de boli şi moarte, Ensor a trăit mult şi a pictat până la sfârşitul vieţii. Expoziţiile care i-au fost dedicate în ultimii ani s-au concentrat asupra perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care creaţia sa, respinsă atunci de critică şi public, a fost cu adevărat inovatoare. Astăzi ignorăm, în bună măsură, tot ceea ce Ensor a produs, sub pecetea epuizării creatoare şi a repetitivităţii, în ultimele câteva decenii de activitate, atunci când a fost "îmbălsămat" în glorie şi titluri onorifice.
Retrospectiva pe care Muzeul de Artă Modernă din New York a organizat-o împreună cu Muzeul Orsay, respectă, în principiu, acelaşi şablon. Organizatorii au pus un accent mai mare pe anii formativi, încercând să explice explozia de creativitate din anii 1880.
Ensor a început prin a fi ancorat în naturalism, răspunzând, treptat, schimbărilor aduse de paleta impresionistă. Unul dintre importantele tablouri de tinereţe - "Femeie mâncând stridii" (1882) - este foarte aproape de Manet. "A
