O televiziune publică este publică dacă şi numai dacă are în vedere nevoile de cunoaştere ale publicului – cele ştiute, ca şi cele neştiute de el – ca să le satisfacă la modul inteligent. O televiziune publică este publică dacă şi numai dacă ţine la curent publicul cu tot ce este vital pentru el, începând de la starea vremii (acasă şi pe glob), până la starea vremurilor (idem), dacă nu-i scapă niciuna dintre deciziile şi niciuna dintre faptele mai marilor zilei şi le face publice. (...) O televiziune publică este publică dacă şi numai dacă are grijă, în acelaşi timp – şi nu în ultimul rând! –, ca discernământul şi atitudinile publicului larg să evolueze constant spre un nivel tot mai educat, mai rafinat, mai eficace, ca mai marii zilei să aibă permanent parte de un feedback corespunzător la spusele şi acţiunile lor. Dacă scapă ceva din vedere postul pretins public, dacă uită să dea informaţii complete, sau să servească factorilor de putere un feedback cinstit, dacă nu ştie cum să rafineze spiritele, să crească exigenţele şi autoexigenţa publicului şi a decidenţilor, el devine din ce în ce mai puţin public, până la transformarea în contrariul său, devenind un post elitist sau manelist, un post de nişă.
De ce sunt necesare precizările de mai sus privind misiunea postului public? Pentru că televiziunea noastră publică dă semne de involuţie. Cu o sfiiciune demnă de un autentic post de nişă, TVR arată cât a fost dânsa de refuzată de către candidaţii la preşedinţie când i-a întrebat dacă n-ar dori cumva să participe la tradiţionala „dezbatere“ electorală în grup. Dânşii n-au dorit. Dânsa ce putea face?! Nimic – fireşte. Şi nimic a făcut.
Încercând mai întâi o aplicare a prezumţiei de nevinovăţie, ne permitem o sugestie, evident tardivă: dacă domnilor candidaţi nu le convenea acel format, considerat de dânşii superficial, pentru că le-ar fi evidenţiat m
