Spirit auster, de fibră ardeleană, Traian Ştef are aprehensiunea prezentului. Ajunge chiar a-l refuza categoric: "N-am înţeles niciodată ce înseamnă să trăieşti clipa. Prezentul mă însoţeşte cu un sentiment al inconfortului". Îl irită atît "clipa horaţiană" cît şi "clipele lui Faust", precizînd că "învăţătura lui Horaţiu nu se mai potriveşte cu zilele noastre" şi întărindu-şi respingerea: "Aş zice că din dictonul horaţian se hrănesc acum doar oportuniştii: ei ştiu să folosească momentul". Cu atît mai mult i se pare nepotrivit hedonismul, fie şi măsurat cum e cel epicureic: "Nici în Ťgrădina lui Epicurť nu putem sta, în plăcere şi înţelepciune, nici în sărbătoare, în consumul sărbătoresc al pîinii şi vinului, nici într-o beţie a simţurilor". Adăugînd că: "E obositor să cauţi în fiecare moment ce e plăcut şi să alungi ceea ce aduce suferinţă". Înţelege a face o singură concesie, pentru omul religios: "În lumea noastră numai misticul trăieşte autentic clipa. Pentru că el celebrează credinţa, pentru că el îl vede pe Dumnezeu în fiecare clipă şi în fiecare atom". Cum s-ar putea explica această constantă, apăsată rezervă faţă de prezent a eseistului? Cărturarii Şcolii ardelene, intelighenţia militantă pentru drepturile românilor transcarpatini aveau o justificată, cronică nemulţumire faţă de actualitatea lor, strîmbă, vexatoare în raport cu etnia pe care o reprezentau. Misia luptătoare pe care au adoptat-o le impunea o sobrietate, o disciplină incompatibilă cu tihna, cu destinderea euforică a momentului, aşa cum o recomanda bardul latin: "Bucură-te de ziua de azi şi încrede-te prea puţin în cea de mîine". Dimpotrivă, tensiunea lor morală se îndrepta spre viitor, concentrată într-un ideal pe tărîmul căruia trecuseră cu arme şi bagaje. Negăsind satisfacţie în prezent, se transpuneau într-o aşteptare cu miză istorică (Camus: "Pentru un om a căpăta conştiinţa prezentului