Am un obicei prost. Un narav de tata culturala. De fiecare data când intru in casa unui om pe care nu-l cunosc, inainte sa ma uit dupa decoratiuni interioare, scaune sau alte mobile, caut sa descopar locul unde se afla cartile, asa cum altii, altele, se uita dupa dressing, dupa termopane, dupa sacosele Vuitton uitate in cuierul de la intrare. Nu spun ca atitudinea mea e mai buna decât a lor. Doar constat o pornire incontrolabila, pe care ma straduiesc, acum, sa o explic. Inlauntrul meu, cred ca aceasta "snobnubilare", aceasta nevoie ciudata sunt nascute dintr-o anume fragilitate, din speranta omului destul de asocial care sunt de a-si afla un sprijin, un punct de confort, o enclava de empatie intr-un spatiu strain. E un pact unilateral, facut cu sufletul iar nu cu mintea, pe care cartile, mute, oriunde s-ar afla ele, nu au cum sa-l tradeze.
E apoi, certitudinea (limpede prezumptioasa, anapoda, daca stam sa ne gândim asezat, câta vreme pâna si in locuinta lui Rimaru au fost descoperite, la capatâiul patului, "Memoriile unui opioman englez" ale lui Thomas de Quincey, ca sa nu mai pomenesc alte exemple ilustre de criminali sau tirani posesori de carti) ca un om care are carti in casa e, teoretic cel putin, un om care citeste si ca un om care citeste nu are cum sa fie rau sau ostil. si apoi, nuantele: sa nu uitam, exista carti si carti. O biblioteca de SAS-uri e altceva decât o biblioteca de Pleiades, dupa cum o biblioteca de carti uzate, obosite spune altceva despre posesorul ei decât una alcatuita din volume lucioase care n-au fost nicicând deschise, daramite citite.
Imi amintesc, in legatura cu aceasta ultima observatie, o experienta de pe la inceputul anilor 90. Un sofer de autocar dintr-o localitate rurala (al carei primar a si devenit ulterior) a descins, printr-un ciudat concurs de imprejurari, in Bucuresti, la mine acasa. Usor invidios, usor stânje
