Spectatorii care au vazut Train de vie (1998) si Va, vis et deviens (2005) cunosc deja stilul regizorului român Radu Mihaileanu, care traieste si lucreaza in Franta incepând din anii '80. Ceilalti, aflati la prima intâlnire cu acesta, vor descoperi, o data cu noul sau film, Concertul, miraculosul talent al regizorului de-a pune laolalta intâmplari fabuloase si incredibile contorsionari ale sortii cu o atmosfera absolut speciala, plina de tristete si totodata vibrând de energie, umanitate, umor si un soi de speranta când molcoma, când salbatica, dar mereu cuceritoare, pe care personajele sale o manifesta discret, dar constant in cele mai stranii situatii ale vietii. Eroii filmului sunt, si aici, oameni cu defecte si slabiciuni, capabili, la fel de bine, sa vibreze pentru un vis colectiv si, simultan, sa incerce orice tertipuri marunte pentru putintelul bine personal. Mai precis, Concertul se opreste asupra povestii fascinante a unei orchestre cândva stralucitoare, orchestra magnificului teatru liric moscovit Bolsoi. Iar Radu Mihaileanu - cu expresivitate si eleganta - trage cortina asternuta asupra povestii adevarate din anii '70, când presedintele Brejnev a dat ordin sa fie dati afara toti muzicienii evrei din orchestrele simfonice sovietice. Iar Evgheni Svetlanov, un dirijor care nu era evreu, ci doar solidar cu muzicienii din orchestra sa, a infruntat acest ordin. Filmul lui Radu Mihaileanu este plasat la treizeci de ani dupa aceasta teribila drama. Fostul dirijor (care in film se numeste Andrei Simionovici Filipov) e om de serviciu la Teatrul Bolsoi, unde pe vremuri stralucise in plina glorie, asista indurerat la repetitiile din sala care altadata vibra la ridicarea baghetei sale si viseaza doar sa poata dirija din nou. Iar visul, oricât de nebunesc, pare sa i se poata implini o data cu sosirea unui fax primit noaptea, pe când Andrei freaca podelele in biroul