Vrei să ştii ce-mi trece prin cap când mă simt rău? Nu ştiu cum să mă fac înţeleasă. Mă simt pierdută, absolut pierdută. În clipele acelea sunt sigură că pentru mine nu mai e nimic de făcut, că totul e o fundătură amară.

- Nu trebuie să te necăjeşti atât de tare, - îmi spune capul cu şerpi negri.

- Ce-aş putea face?

- Nu ştiu nici eu.

- Crezi că ar fi mai bine pentru mine să mor? - o întreb

- Posibil. Încearcă să te-nchipui moartă.

- Şi cum să fac?

- Cum ţi-e ţie mai uşor.

- Văd un trup neclintit şi rece.

- Dar tu unde te afli?

- În afara acelui trup, undeva suspendată în aer. Este imaginea pe care o văd.

- Nu e bine. Ai schimbat doar locul. Trebuie să te închipui moartă din interior.

- Ar trebui să-mi închipui că nu mai reuşesc să-mi văd imaginea?

- Exact.

- Cu neputinţă.

- Atunci renunţă, dacă nu eşti în stare. Du-te mai bine şi scrie-i mămicii, hai.

- Dar cum...Tu...!

Îl mai chem odată şi încă odată în şoaptă, dar capul cu păr se face că n-aude.

Câteodată în beznă am impresia că văd ceva deasupra mea, un soi de balon mare, plin de spini. E o sferă stâncoasă acoperită complet cu ţepuşe foarte lungi, ca un arici, făcut însă din piatră. Acea arătare e pentru mine viaţa, viaţa mea, răul.

Doamna mea Mamă, am învăţat că atunci cînd mi se-ntâmplă, şi mi se-ntâmplă în fiecare noapte, nu trebuie să mai zăbovesc nici măcar o clipă în pat, trebuie să mă scol şi să vin aici la tine.

Mă strecor pe furiş din cameră, străbat un coridor nesfârşit de lung, o iau printr-un pasaj aproape invizibil pe care doar eu îl ştiu şi urc pe mica scară care duce la un parter, sub o portiţă închisă. Este una din numeroasele scări ale