Nu ştiu dacă pe opinia mea puneţi vreun preţ, dar m-am hotărât să vă scriu. Nici părerea colegilor mei jurnalişti nu ştiu dacă vă reprezintă o valoare, chiar dacă aveţi impresia că vă puteţi folosi de ei. Şi totuşi, m-am decis să vă mărturisesc.
Nu vă cred, domnule Geoană. Nici ca om, nici ca jurnalist. Am avut o singură rugăminte directă, ca jurnalist. Să veniţi într-o emisiune. Nici azi nu înţeleg de ce nu m-aţi refuzat de la început. M-aţi dus cu vorba zile în şir şi până la urmă n-aţi venit. N-ar fi fost nicio problemă, dar am simţit asta şi apoi, ca cetăţean, ori de câte ori v-am urmărit la televizor. Că mă duceţi cu vorba. Aţi făcut-o în dezbaterea televizată, deşi avusese loc un exerciţiu de sinceritate. Spre mâhnirea colegilor mei, aţi făcut-o şi azi când eraţi aşteptat dimineaţă la radio pentru o dezbatere. N-aţi mai venit. La ora la care scriu aceste rânduri, ei încă vă aşteaptă.
Înşiraţi, în schimb, cuvinte încrezătoarea, pline, imbatabile, cu grandoare. Spuneţi întotdeauna DA cu o siguranţă desăvârşită. Eu sunt filolog, domnule Geoană. Nu ştiu dacă puneţi vreun preţ pe această pregătire, dar ceea ce vreau să indic este că m-am aflat mult mai aproape de litere decât vreodată de funcţii ori privilegii. Şi pot să discern că tonul ferm e cu adevărat genial dacă el poartă cu sine un conţinut. Ideile pe care le exprimaţi spontan sunt strălucitoare, am mai scris aici despre asta, dar fie exprimă fantasmagorii inaplicabile, fie nu vă aparţin. Să vă dau un exemplu. Cel mai recent..
În discursul final, cu care aspiraţi să ne deveniţi preşedinte, domnule Geoană, aţi citat un tânăr care a părăsit România. “Am avut ocazia [...] să le spun tinerilor că voi încerca să scot din gândirea noastră ceea ce spunea un tănăr care a emigrat: Am plecat din Romania nu din cauza ţării, ci din cauza răului pe care îl scotea din mine” Acest român pe care-l citaţi
