Nu ţinem decît la oamenii în privinţa cărora simţim nevoia să depunem mărturie. Căci numai memoria care se prelungeşte în evocări e semn al simpatiei pe care i-o purtăm cuiva. Cartea Zoiei Dumitrescu-Buşulenga e genul de antologie în care portretele schiţate ascultă de regula simpatiei biografice: întîlnirea cu un sculptor, cu un compozitor sau cu un critic literar îi dă prilejul amintirii numai dacă întîmplarea a îndeplinit condiţia afecţiunii. De aceea, e greu să ne-o închipuim pe autoare scriind despre fiinţe pe care a apucat să le deteste.

Şirul de nume asupra cărora se opreşte în Contemporanii mei sunt prea cunoscute ca să le enumerăm aici. De fapt, nu sonoritatea lor contează, ci genul de portretistică pe care autoarea o creează pe seama lor. E vorba de o portretistică atît de sobră în expresie încît sunetul ei aduce mai curînd cu panegiricele lui Iorga din Oameni cari au fost decît cu medalioane literare închinate unor personalităţi. E o impostaţie de amvon în scrisul Zoiei Dumitrescu-Buşulenga, iar observaţia aceasta nu are darul de a dezvălui o deficienţă lăuntrică, cît de a arăta o stofă sufletească: o natură teoretică pentru care efuziunile personale erau fruct ilicit. De aceea, scrisul doamnei Buşulenga are o solemnitate de capelă rece, fără gingăşii şi spovedanii neaşteptate. O rigoare austeră de erudiţie strictă îi străbate textele, molipsindu-şi cititorul cu gravitatea strînsă a unei atitudini oficiale. O citeşti cu conştiinţa că asişti la o paradă livrescă desfăşurată din raţiuni politicoase. }i-e cu neputinţă să ţi-o închipui pe Buşulenga scriind în transă, sub robia unei dispoziţii de care nu poate scăpa, sau sub apăsarea unei întîlniri de care nu se poate elibera decît prin cuvinte năvalnice. Autoarea e protocolară ca o metopă şi austeră ca un capitel. Fraza îi curge în volute rotunde, amintind de şablonul encomioanelor comemorati