Există ceva didactic în toate poemele Regelui dimineţii. Dar didactic în cel mai general (şi mai simpatic) dintre înţelesuri. Căci retorica lui Alexandru Muşina nu ţine la distanţă nici învăţăturile de viaţă, nici emoţiile dinaintea marii treceri, nici ascultarea ploilor din ce în ce mai dese, nici exerciţiile de stil, nici notele cotidiene. Muşina se înfăţişează aici ba extrem de sever, ba cumplit de retractil; ba pe postament, ba între paranteze; ba ca dascăl, ba ca didascalie. El lucrează cu textul, dar e şi adânc scufundat în text. Epopeea are refrene şcolare, iar salutul consta în ridicarea sfioasă a două degete:

"Hârtia e albă. Să trecem pe ea:/ Sânge şi carne şi muci şi ofrande de aur,/ Salpetru şi chihlimbar, zmeură şi ciuperci,/ Să trecem pe ea gâfâitul/ Şi ochii holbaţi ai bărbatului în femeie,/ Case şi câmpuri cu flori, aroma de dimineaţă/ A ceştii cu lapte şi cu cafea, transpiraţia pruncului şi ciotul soldatului/ cerşind în faţa gării, în zăpadă."

Până aici, totul e clar şi destul de static. Singurul zgomot care se aude e, ca la toţi autorii generaţiei optzeci, cel al pixului pe foaie. Iată însă ce urmează câteva cuvinte mai jos: "A primi note. A da./ "Profesór, profesór !", strigau aheii pe punţi de corăbii,/ "Profesór, profesór !", cohortele intrând în cetate,/ "Profesór, profesór !", cavalerii în fier şi mătase,/ "Profesór, profesór !", infanteriştii-n tranşee,/ Sufocaţi de gaze, arşi de napalm,/ "Profesór, profesór !", aviatorii prăbuşindu-se peste case...// Tu, care ne-ai învăţat să facem, să fim,/ }ie, vierme din faţa tablei, limbric de după catedră/ umbră în minţile noastre, ceaţă în suflet, Profesór, profesór, priveşte: lecţia ta am învăţat-o,/ Suntem cei mai buni, dă-ne nota ta,/ Nota ta maximă, astăzi şi mâine,/ Profesór, profesór, dă-ne nota ta." (pag. 19)

Poemul acesta spune cam totul despre carte. C