O boală cruntă, care te transformă din om în neom. Vine perfid, înspre bătrâneţe, şi tace ca să nu-i iei seama. Când se manifestă, îţi ia memoria, îţi ia obiectele pe care le cunoşteai, îţi ia familia. Nu mai recunoşti pixul, casa, copiii. Medicii pun diagnosticul şi apoi ridică din umeri. Spitalele îţi închid uşile. Centrele specializate sunt inexistente. Ca să mai trăieşti decent, chiar şi fără ştirea ta, e nevoie de o umbră: îngrijitorul permanent.
O după-amiază obişnuită. În sufragerie, Paul şi Florina privesc o emisiune la televizor. El stă aşezat la masa din mijlocul camerei. Ea, mai comod, pe canapeaua alăturată. Sunt căsătoriţi de peste 30 de ani. „Da' tu cine eşti?“, întreabă bărbatul brusc. Întoarce capul, uşor nedumerită, dând să zâmbească. Ce glumă o mai fi şi asta? Prin inimă îi trece un fior, rece ca gheaţa. Faţa-i rămâne împietrită într-o grimasă nedisimulată. Nici urmă de glumă nu citeşte pe chipul bărbatului pe care-l cunoaşte aproape la fel de bine ca pe sine. E liniştit şi serios, cu gâtul întors spre ea, aşteptând un răspuns. Câteva fracţiuni de secundă nu mai simte nimic. Vremea se opreşte. Viaţa - la fel. În momentul acela, înţelege că se întâmplă ceva grav cu omul de lângă ea.
Pustiul
Urâtă, bătrâneţea îşi cere tributul cu duşmănie. Puterea slăbeşte cu fiecare lună, cu fiecare an. Amintirile se topesc în timp, memoria abandonează una câte una deprinderile, noţiunile, mişcările. Boala pune stăpânire întâi pe minte, apoi pe trup. Cu o răbdare batjocoritoare, ia tot: ia ce ai învăţat, ce ai făcut, ce ai construit. Ia felul în care îţi tragi pantalonii, în care pui cămaşa pe tine şi îţi aranjezi cravata, felul în care dai mâna cu vecinul în semn de salut, ia bucuria unei glume şi frumuseţea unei poveşti. Ia obişnuinţa de a mânca la timp, ia senzaţia de foame, ia ruşinea de a-ţi face nevoile oriunde. Ia soţia,
