Îşi dă chitiuţa jos, în timp ce ţopăie o dată cu păpuşa verde, dantelată, aproape împiedicându-se de covor. I s-a făcut cald. Capul micuţ, golaş, aproape luceşte. Nu mai are un fir. Părul i-a căzut după şedinţele repetate de chimioterapie, pe care le suportă mai bine ca un om mare de când avea mai puţin de un anişor.

„Vreau să mă dai în leagăn“, îşi priveşte mama cu privirea aceea despre care ştie că nu poate primi un refuz. Roxana Stoian se aşază pe fotoliu şi îşi aranjează rochia cu îngăduinţă. „Ăsta e leagănul nostru. N-avem unul adevărat“, spune, părând a se scuza. N-are cum să-i spună „nu“ când îi citeşte pofta şi bucuria din ochi. Copilul se aşază în poală, sprijinindu-se cu mâinile de genunchii femeii care începe s-o legene, imitând cum poate ea mai bine avântul unui balansoar.

Cură, injecţii, un salon de spital. Un picioruş care doare, o mână aproape amorţită de la înţepături. Zi după zi, tuburi, asistente, flexuri. Când au început toate, avea nouă luni. Nici nu mergea în picioare. N-a avut răgaz de atunci să ţopăie prin zăpadă, să se bată cu bulgări, să se dea în leagăn până ameţeşte de bucurie, cu inimioara alergând ca la maraton. Locul ei de joacă este salonul de la oncologie, grădininţa ei înseamnă lecţiile de răbdare şi curaj pe care le învaţă cinci zile pe săptămână. Mereu, mereu. Au trecut mai bine de doi ani de când a început totul. Rareori se plânge şi-i spune mamei că s-a săturat. Nu mai vrea ace, nu mai vrea s-o doară, să-i fie rău...

Grija şi spaima

E cald. Cocoţaţi pe tăblia patului, urşii, elefanţii, răţuştele ar sta în tricou dacă n-ar avea pe ei blăniţa de pluş de neînlocuit. Alături, pe fotoliu, trântindu-se dezordonat ca pe o saltea din apă, cu un picior strâns neglijent, Elena (Elena Andreea) scoate limba, obosită după atâta zbenguială. A dansat destul cu păpuşa în rochie verde, primită de l