Noi suntem mereu în doliu, fiindcă în fiecare zi ziarele anunţă morţi – în toate ziarele lumii, pe paginile externe, sunt mai mulţi morţi decât nou-născuţi.
E vineri-noapte şi la 1.400 de kilometri est de Moscova, un club din Perm sărbătoreşte opt ani. E un club mare, rusesc. Încap sute de oameni. Peste ei, ceva rău care pluteşte nevăzut. Destinul, gata să mutileze şi să ucidă. Focurile de artificii incendiază plafonul din plastic şi pereţii din lemn ai localului. Sutele de oameni încearcă să fugă de flăcări, se calcă în picioare şi ard. La această întâmplare, agenţiile de ştiri pun lead-ul acesta sec: „Cel puţin 109 persoane au murit şi 134 sunt rănite. Autorităţile se aşteaptă ca numărul victimelor să crească, în condiţiile în care numeroşi răniţi, care suferă de arsuri de gradul al doilea şi de intoxicaţii cu monoxid de carbon, sunt în stare gravă". Toate detaliile, cine, ce, unde, când, cum, sunt la locul lor. Ziariştii şi-au făcut treaba.
A doua zi, dimineaţa, când au loc şedinţele de sumar, ştirea se schimbă un pic. Se accentuează că preşedintele rus Dmitri Medvedev a declarat data de 7 decembrie zi de doliu naţional. Chiar şi aşa, nu va „prinde" decât cel mult o jumătate de pagină la „Externe". Sâmbătă, toţi redactorii din lume sunt la fel: plictisiţi şi obosiţi. Apasă leneş tastele calculatoarelor (nişte maşini), aşază cuvintele unele după altele, fără sentimente. Spunea cineva că a fi ziarist înseamnă ca atunci când afli de un accident cu morţi şi răniţi să poţi întreba, fără să clipeşti, „Câţi?".
Recapitulez: „Cel puţin 109 persoane au murit". Şi îmi amintesc fragmentul acesta scris, acum câteva decenii, de Radu Cosaşu. Încă mai cred că, în sinceritatea lor brutală, sunt cele mai frumoase fraze din limba română: „De ce citesc atât de repede ştirile din Irlanda de Nord? Atât de repede, atât de rece, atât de gol. Doar s-a tras acolo, ta
