Vine Craciunul. Chiar si fara zapada, ingerii vor pogori pe pamant
Procesiunea
Sase calugari mari purtau sfantul pe umeri. Intr-o racla, un trup acoperit cu un epitrahil de purpura tesut cu flori de vita de aur. Si era o fierbinteala teribila in orasul acela, Suceava, cand Sfantul Ioan cel Nou trecea pe strazile lui si mii de oameni paseau lent in urma sicriului adorat, intr-una din cele mai fabuloase procesiuni vazute vreodata. Seceta pustiitoare a fost atunci, de Sanziene, cu asfalt fumegand si arborii contorsionati de blestemul arsitei, ba pana si aerul de deasupra puhoaielor de pelerini devenise rosiatic si miscator, ca un urias cordon de abur fierbinte plutind pe deasupra crestetelor asudate ale pelerinilor. O tensiune halucinanta, o betie mistica atotcuprinzatoare facea vazduhul sa vibreze imprejurul sarcofagului stralucitor, ce inainta prin multimea care canta mereu, intr-un singur glas tragic si sfasietor, acelasi si acelasi cantec: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi!...". Sirurile lungi de jandarmi, intinse de-a lungul tuturor strazilor, abia mai puteau tine piept crestinilor de pe trotuare. Soldati tacuti, vanjosi, tinandu-se de brate in lant, barbateste. Iar oamenii ii impingeau, se aplecau peste dansii cu bratele ridicate intr-o stradanie disperata de a apuca ceva, nu se stie ce, o palma de aer sfant de deasupra cosciugului de argint. Un pumn de aer, asta prindeau in maini, apucandu-l lacomi cu degetele intinse, ca pe o comoara... Aruncau cu flori spre racla, imbracand din toate partile trupul cel micut in petale. Ii puteai ghici formele omenesti pe sub mantia de porfira imparateasca - un om. Bratele, pieptul, picioarele... Pe capul lui, o coroana. Un corp neputrezit de peste sapte veacuri. Unul din cei mai chinuiti martiri ai crestinatatii. Iar alaiul mergea mai departe, cortegiu nesfarsit,
